O amintire

Ninge…ce sa mai, spun prosti. E viscol defapt. E intuneric si frig si ma plimb, nu pe oriunde ci pe strada aia pietruita unde este casa aceea ce are un gard facut din buruieni si care sta sa se prapadeasca. Mi-e frica , dar totusi ma plimb, vantul imi bate in fata iar fulgii de nea ma sufoca. E din ce in ce mai infricosator , simt ca intru intr-o alta realitate. Totul pare din ce in ce mai straniu, oamenii sunt plini de zapada si pe chip li se citeste disperarea, frica si mai ales ingrijorarea. Parca ar fi ultima zi pe care o s-o mai traim. Oare nu au mai fost si alte zile geroase ca asta? Ba da ,sigur ca au mai fost , numai ca azi e prima zi in care eu cu adevarat ma simt inspaimantata. Trece o pisaca prin fata mea, ma sperii si incep sa fug. Alunec. Cad in mijlocul strazi, norocul meu este ca pe acea strada nu prea trec masini. Ma ridic si ma uit prin jurul meu, nimic de vazut, doar zapada ce se asterne grabita pe strada si luminite ce se intrezaresc la ferestre. Imi continui drumul haotic. Nu stiu pe ce cale s-o apuc , toate strazile parca imi ascund un mister ce bineinteles nu vor sa il stiu. Incep sa simt cum frigul imi intra in vene, nu imi mai simt extremitatile, cel putin degetele de la maini imi sunt inghetate cu tot cu manusi. As vrea sa ma opresc ca sa imi trag rasuflarea ,dar nu pot, daca m-as opri as ingheta cu totul. Imi continui drumul desi ma simt sfarsita. Vad pe o strada laturalnica niste copii care se dau cu sania. Ei nu au nicio grija. Pe fata lor se vede bucuria. Oare eu sunt singura care ma simt trista de venirea iernii? Nu ,e doar starea mea tipica di-naintea Craciunului.

cineva sa ne faca fericiti

Este frig... pielea mi se furnica numai cand privesc pe fereastra. Cerul acesta plin de nori si fara nici o forma ma face nervoasa. S-ar spune ca toamna e plina de culori calde, dar parca nicio culoare nu mi se pare calda. Mi se pare o toamna imbatranita, plina de griji si parca ultima toamna ... Incetul cu incetul ea se va termina , iar asta ma sperie. Totul e prea static si imi da o stare de concordanta. Cand stau in casa vreau sa fiu afara , in ploaie, si sa merg, da sa merg, si sa privesc, nu stiu ce sa privesc, e prea urat ce vad ,de asta stau in casa pentru ca atunci cand sunt afara vreau sa stau la mine in pat pentru ca mi se face frica. Simt prea multa ura in jurul meu, asta ma face sa cred ca e ultima toamna pentru noi toti.
A mai treecut aproape un an din viata mea cea mare de copil. Realizez ca a crescut si ca incetul cu incetul imi iau zborul din cuibul parintilor. Asta ma sperie si mai stau, imi este teama ca nu voi face nimic cu viata mea. Imi e teama ca voi avea o familie ca toti ceilalti cu doi copii , cu un barbat pe care spun ca il iubesc cu trup si suflet dar bine inteles ca l-am luat de sot doar k aveam 30 de ani si imi era teama ca nu ma voi casatori. Vom avea avea niste salarii nu prea mari si cu care abia ne intretinem, iar dupa o cearta zdravana cu sotul meu ajungem in patul din camera noastra si petrecem cica o noapte de pasiune si dragoste ,dar eu in suflet as spune ca e sex pentru ca urasc ca m-am casatorit cu el. Dar nici sa ma despart nu as vrea deoarece nu as putea sa imi intretin copiii.
Nu vreau o astfel de viata, mereu am sperat la mai mult. Am sperat ca ma voi casatorii cu barbatul pe care il iubesc si cu care as vrea sa ma copii multi si nu mi-ar fi frica daca nu am avea bani deoarece e langa mine si asta conteaza.
Din cauza toamnei imi vin in minte numai ideei trasnite. Uneori sunt mult prea vesela iar alteori cad in depresie

daca...

Daca ar fi sa aleg intr-o floare si o persoana as alege floarea. Si da tu nu intelegi de de as alege-o pe ea pentru ca tu esti mult prea urat, da ai un suflet urat. Nu intelegi pentru ca esti o persoana corupta. Da,stiu tu ai alege persoana pentru ca ai spune ca o floare nu te face sa zambesti , nu te hraneste , nu se plimba cu tine, nu iti e alaturi la bine si la rau. Prosti! O floare te hraneste, cum nu sti cu ce? Cu oxigen cretinule , cu oxigen. Daca nu ar fi ea tu ai fi mort acum. Ea chiar daca nu iti da un sfat in momente de disperare, te asculta. Ma intrebi cum e posibil? Nu sti?! ei bine ea nu are binecuvantarea de a vorbi dar te asculta, cand se clatina, cand ii care o petala, cand frunzele i s-au ofilit sau are noi muguri ea iti spune ceva numai ca tu esti mult prea orbit de viata si nu observi. O floare te face sa zambesti numai cand te uiti la ea. E gingasa, naiva, si totusi chiar daca tu i-ai face rau ea nu te-ar dojeni.
Da,eu pe ea as alege-o in locul unei persoane. E un prieten bun , te asculta si niciodata nu te-a facut sa te simti ultimul om. Ea nu face rau nimanui si nici macar nu ar fi in stare sa faca asta. Insa o persoana poate sa te minta, sa te faca sa te simti prost, sa te abandoneze.
Da, oamenii sunt niste persoane egoiste, ar face totul numai pentru ei. Nu le pasa de ce ii inconjoara. Nu se gandesc ca natura iti e cel mai bun prieten. Datorita ei ai tu oxigen, datorita ei tu te hranesti, datorita ei meriti sa spui ca viata e frumoasa. Dar nu, tu nu sti asta, esti mult prea captivat de tot ce inseamna tehnologie, pe tine nimic nu te mai face fericit , nu mai sti ce e aai fericire, daca ma gandesc niciodata n-ai stiut pentru ca nu ai stiut sa apreciezi natura si fortele ei necomparabile, ea niciodata nu te-a mintit, ea niciodata nu te-a facut sa sufer. Ea a fost mereu ca o mama pentru tine dar tu ai respins-o .

echilibru

Incerc sa-mi gasesc echilibrul singura…dar cred ca am fost proiectata gresit. Partea stanga este mult mai grea decat partea dreapta (oare atarna chiar atat de greu inima?) ,asa ca stau inclinata… mult prea inclinata.Sunt mereu pe punctual de cadere .Macar de-as cadea odata! As fi jos,m-as odihni acolo,la pamant, as uita de lume, m-as lasa calcata in picioare si m-as refugia in mintea mea…As visa ca sunt iubita si mi-ar fi bine. M-as putea preface frumos. Dar nu cad. Instinctual asta nenorocit de conservare ma tine mereu in picioare, pe punctual de a cadea, si atat. Ma forteaza sa traiesc cu frica de a ajunge pe fundul prapastiei. Ma impiedica sa privesc inspre soare, caci stiu ca, de as privi in sus, as cadea cu siguranta. Si instinctual de conservare imi spune ca nu am voie sa cad. Si ca oricum, daca o sa incerc , n-o sa ma lase. Asa ca privesc in jos. Mereu in jos. Vad doar fundul prapastiei si am in permanenta certitudinea ca locul meu de fapt acolo, la pamant…sub pamant… caci aici,pe margine, stau doar din pricina cuiva care vrea sa se joace cu mintea mea, sa-mi arate cum e sus, doar pentru ca, atunci cand voi ajunge intr-adevar jos, sa stiu ce am pierdut.
Nu-mi place asteptarea asta. Nu vreau sa stau pe margine, asteptand sa cad.Dar nu pot sa ma misc… de asta as fi responsabila tocmai partea ce imi lipseste. Asa ca te caut pe tine, te chem pe tine…te implor pe tine sa ma salvezi. Sa stai in dreapta mea si sa ma strangi aproape de trupul tau. Sa imi arati ca intre soare si prapastie exista pamant. Ca, intre sus si jos, exista un mijloc. Sa fii tu echilibrul meu. Ia-ma de mana, zi-mi ca vei fi mereu acolo, legat de mine, si atunci eu voi putea privi spre soare. Voi putea lacrima, “din pricina lumii” , voi zice eu . “De fericire” , vor zice ochii mei cand vor privi in ochii tai. Si atunci eu voi uita ca am fost proiectata gresit .Voi uita ca inima-mi atarna prea greu in partea stanga.Voi sti doar ca in ea traiesti tu , si mi se va parea atat de usoara.