Draga trecut

Eram pe frontul de lupta.Era macabru. Era plin de sange, sange albastru,verde, oranj si galben. Da, chiar era.Mergeam pe o carare unde calcam pe oase negre, in putrefactie . Era o carare fara sfarsit. Da, parca era infernul, dar nu , eu eram doar pe Terra.

Nu stiu de ce,dar nu imi era teama de ce vedeam, mi se parea totul obisnuit, nimic iesit din comun. Era ca si cum acel razboi a fost dintotdeauna si era la fel in fiecare zi.

Am cazut intr-o prapastie ,iar cand am deschis ochii m-am trezit intr-un loc prin de verdeata. Nu mai vazusem pana atunci asa ceva, pe planeta mea cerul era rosu, pomii erau uscati, iar culoarea verde era doar a sangelui; insa aici sangele era rosu, pomii erau infloriti, iar cerul era albastru.

Era asa interesant, dar stiam ca tot ce vad era doar ceva ce eu nu am trait, era ceva ce au trait stramosii mei. In prezentul meu este doar razboi si foamete.

[Scrisoare din 2583]

... mi s-a taiat rasuflarea. Durea, al dracu de rau durea. Simteam ce imi doream sa simt si in acelasi timp regretam ca simt ce simt. Credeam ca este ok, dar nu era.Vroiam sa fug, sa ma duc dracu, era prea ciudat.

Credeam ca nu ma afecteaza...credeam...

Strada era prea putin populata si in acel moment vroiam sa fie asa de aglomerata astfel in cat sa ma sufoc. Asa ca, daca ea era goala n-am putut sa omit acel moment ,care evident stiam ca a venit.Da, mi-a dat o lacrima, da nu sunt dura,da am un suflet,da sunt chiar sensibila, da sunt si orgolioasa, da voi fi mereu. DAAA sunt...

Era o lacrima...dar era datorita curajului. Am avut curaj sa te simt. Ai fost asa de profund. M-ai marcat...chiar m-ai marcat.Chiar a meritat. Da, a meritat sa te simt, sentiment cu dus si intors. Sentiment care pe altii ii faci fericiti ,insa doar pe mine ma faci sa lacrimez.Nu cred ca a existat cineva sa te simta asa...era placut , dar si plin de pacat. Sentiment interzis de legea naturii, dar pe care eu am avut tupeul sa o incalc....

De ce sunt eu in stare

O amintire

Ninge…ce sa mai, spun prosti. E viscol defapt. E intuneric si frig si ma plimb, nu pe oriunde ci pe strada aia pietruita unde este casa aceea ce are un gard facut din buruieni si care sta sa se prapadeasca. Mi-e frica , dar totusi ma plimb, vantul imi bate in fata iar fulgii de nea ma sufoca. E din ce in ce mai infricosator , simt ca intru intr-o alta realitate. Totul pare din ce in ce mai straniu, oamenii sunt plini de zapada si pe chip li se citeste disperarea, frica si mai ales ingrijorarea. Parca ar fi ultima zi pe care o s-o mai traim. Oare nu au mai fost si alte zile geroase ca asta? Ba da ,sigur ca au mai fost , numai ca azi e prima zi in care eu cu adevarat ma simt inspaimantata. Trece o pisaca prin fata mea, ma sperii si incep sa fug. Alunec. Cad in mijlocul strazi, norocul meu este ca pe acea strada nu prea trec masini. Ma ridic si ma uit prin jurul meu, nimic de vazut, doar zapada ce se asterne grabita pe strada si luminite ce se intrezaresc la ferestre. Imi continui drumul haotic. Nu stiu pe ce cale s-o apuc , toate strazile parca imi ascund un mister ce bineinteles nu vor sa il stiu. Incep sa simt cum frigul imi intra in vene, nu imi mai simt extremitatile, cel putin degetele de la maini imi sunt inghetate cu tot cu manusi. As vrea sa ma opresc ca sa imi trag rasuflarea ,dar nu pot, daca m-as opri as ingheta cu totul. Imi continui drumul desi ma simt sfarsita. Vad pe o strada laturalnica niste copii care se dau cu sania. Ei nu au nicio grija. Pe fata lor se vede bucuria. Oare eu sunt singura care ma simt trista de venirea iernii? Nu ,e doar starea mea tipica di-naintea Craciunului.

cineva sa ne faca fericiti

Este frig... pielea mi se furnica numai cand privesc pe fereastra. Cerul acesta plin de nori si fara nici o forma ma face nervoasa. S-ar spune ca toamna e plina de culori calde, dar parca nicio culoare nu mi se pare calda. Mi se pare o toamna imbatranita, plina de griji si parca ultima toamna ... Incetul cu incetul ea se va termina , iar asta ma sperie. Totul e prea static si imi da o stare de concordanta. Cand stau in casa vreau sa fiu afara , in ploaie, si sa merg, da sa merg, si sa privesc, nu stiu ce sa privesc, e prea urat ce vad ,de asta stau in casa pentru ca atunci cand sunt afara vreau sa stau la mine in pat pentru ca mi se face frica. Simt prea multa ura in jurul meu, asta ma face sa cred ca e ultima toamna pentru noi toti.
A mai treecut aproape un an din viata mea cea mare de copil. Realizez ca a crescut si ca incetul cu incetul imi iau zborul din cuibul parintilor. Asta ma sperie si mai stau, imi este teama ca nu voi face nimic cu viata mea. Imi e teama ca voi avea o familie ca toti ceilalti cu doi copii , cu un barbat pe care spun ca il iubesc cu trup si suflet dar bine inteles ca l-am luat de sot doar k aveam 30 de ani si imi era teama ca nu ma voi casatori. Vom avea avea niste salarii nu prea mari si cu care abia ne intretinem, iar dupa o cearta zdravana cu sotul meu ajungem in patul din camera noastra si petrecem cica o noapte de pasiune si dragoste ,dar eu in suflet as spune ca e sex pentru ca urasc ca m-am casatorit cu el. Dar nici sa ma despart nu as vrea deoarece nu as putea sa imi intretin copiii.
Nu vreau o astfel de viata, mereu am sperat la mai mult. Am sperat ca ma voi casatorii cu barbatul pe care il iubesc si cu care as vrea sa ma copii multi si nu mi-ar fi frica daca nu am avea bani deoarece e langa mine si asta conteaza.
Din cauza toamnei imi vin in minte numai ideei trasnite. Uneori sunt mult prea vesela iar alteori cad in depresie